Inceputul verii n-a fost deloc usor pentru mine. Ma gandesc la unul din motivele de recunostinta notate de ziua mea aici, faptul ca fetele sunt sanatoase si n-am fost niciodata internata cu ele in spital. Erau ultimele saptamani de scoala, deja era foarte cald, iar Melania a venit molesita dupa ora de educatie fizica petrecuta afara. M-am gandit ca a facut insolatie, stand in soare pe terenul de sport, asa ca nu m-am panicat cand a facut febra. I-am dat un antitermic si am lasat-o sa doarma. La 6 dimineata am vazut insa ca e fierbinte, asa ca i-am zis lui Florin sa ma lase pe mine si pe M la spitalul Marie Curie inainte sa o duca pe Otilia la scoala. I s-au recoltat analize, i s-a facut si o ecografie abdominala, iar apoi ni s-a spus sa ramanem in sala de asteptare pentru rezultate. Eu ma gandeam ce bine ca am venit asa devreme, cand nu era nimeni, vazand ca apoi era plin de copii. I-am spus lui Florin la ce ora estimez sa avem rezultatele si chiar m-am gandit ca e mai bine sa ne si ia acasa pe atunci, umbland apoi pe la farmacii dupa reteta. S-a mai intamplat sa nu gasim cele necesare la prima. Insa rezultatele au fost un soc pentru mine, sau cel putin consecinta lor: trebuia sa ne internam. Creierul meu refuza sa accepte realitatea. In timp ce eram intrebata de acte, istoric medical si tot felul de formalitati, vocea mea interioara imi spunea: dar stai putin, ca am mai venit pe aici, si mereu am plecat cu o reteta in mana. Flamanzi, acasa, preocupandu-ne ce mancam de pranz, facand programul tratamentului pe urmatoarea saptamana, reluand grabita munca dupa orele la spital. Dar de data asta, nu, am fost amortita pana am primit patul unde urma sa ne petrecem urmatoarele zile, nu stiam cate, iar cand m-am asezat pe el cu M, n-am mai putut sa neg ce se intampla, era real, asa ca am inceput sa plang. Despre experienta din spital n-o sa povestesc acum ca sa nu lungesc articolul, va veni si vremea ei, insa am citit recent in editia colectiva Parinti pe sarma experienta Ilenei Iliescu, pe care o admir tare mult si ma bucur sa o si cunosc personal. Fiecare interactiune cu ea a fost atat de agreabila si sper sa ne mai intersectam.
Din fericire, Melania e bine. Ideea e ca dupa externare, imi amintesc cat ma bucuram de adierea vantului prin par. Cum am venit acasa am pus o tura de haine la spalat si cand le intindeam ma gandeam ce bine e afara, Doamne.
Ei si atunci vine Eve, sora mea, in vizita si-mi spune ca peste o saptamana are retreatul organizat de ea si cum am trecut prin multe in ultimul timp ma ia si pe mine, ca-mi va prinde bine schimbarea de decor. Cum n-a fost o intrebare m-am conformat si l-am intrebat imediat pe Florin daca pentru el ar fi ok sa ramana trei zile cu copiii. A sunat tare bine propunerea de evadare. Eu nu m-as fi gandit sa merg deoarece as putea fi intrebata si acum daca sunt la prima clasa de yoga, asa de priceputa sunt. Nu le am cu posturile, nu am mobilitate si cred ca singura mea evolutie in 10 ani este ca acum nu ma mai oftic cand trebuie sa pun mainile pe jos.
Dar Eve pregateste aceste evenimente pana la cel mai mic detaliu si sunt atatea experiente, incat chiar daca nu am participat la cele trei clase de yoga am fost castigata cu atat de multe:
->am cunoscut femei minunate, si culmea, am interactionat chiar si cu doi oameni din domeniul meu de activitate
->am facut o drumetie si energia grupului a fost atat de buna, s-a ras din plin, s-a povestit, s-a admirat natura frumoasa de sfarsit de iunie
->am avut momente de introspectie ghidate de exercitiile Evelinei, unul chiar in jurul unui foc de tabara. Cand Eve ne-a citit marturisirile la intrebarile pregatite de ea, fara sa stim ale cui sunt raspunsurile mi s-a parut un moment magic
->am experimentat din nou ceremonia cu cacao si au iesit iar emotii la iveala si nu doar pentru mine, am vazut multi ochi umezi in jur
->am dansat pe playlisturi pe vechi si pe nou, pe melodii propuse dinainte de tot grupul dar si ad hoc
->muzica n-a venit doar din boxa, ci si din tot felul de instrumente. Eve a cantat la ukulele si la harmonium si ne-a impartit si noua instrumente mai usor de folosit.
->am stat intr-un loc superb, in care fiecare obiect facea parte din poveste, iar gazda ne-a si gatit mancare delicioasa. Supa crema de rosi si ardei copti am mancat-o apoi toata vara din nou si din nou.
->Eve ofera la fiecare retreat cadouri inedite, cusute de mana ei. Nu stiu de unde are atatea idei, dar pe mine m-a impresionat si cu efortul de a le pune in practica si disciplina pentru multele ore petrecute in masina de cusut in paralel cu programul ei incarcat.
E bucatica ei, a Evelinei, ce mai, sa faca pe toata lumea sa se simta bine. Si nu o ora, o zi. Ci din momentul cand se intalneste cu gasca si pana ii imbratiseaza pe toti de ramas bun. Este un efort si o energie depusa in asta inimaginabila. Ca termen de comparatie, la ceva timp dupa ce am ajuns eu m-am dus sa dorm de pranz. Eve s-a trezit mereu inaintea tuturor sa pregateasca pana si cel mai mic detaliu.
Acum lucreaza la organizarea retreatului de toamna, intr-un loc despre care am citit intr-un volum de arhitectura chiar la Inside the village. Toate detaliile sunt disponibile aici. Daca nu te-ai gandit pana acum la intrebarea din titlu, uite o idee, o experienta care sa ramana pilon de sustinere pentru intreaga iarna.
Pe mine rememorarea retreatului din vara pentru a scrie acest articol m-a facut sa-mi amintesc ce norocoasa sunt si ce oportunitati misto am, cand sunt prezenta sa le vad.