Am inceput luna august cu un traseu montan cu colegii. Am facut o excursie de o zi prin Cheile Tatarului la Refugiul Saua Strunga si cabana Padina. Acea excursie a fost o sursa de inspiratie pentru mine si mi-a raspuns la intrebarea ce sa facem noi doi cand fetele pleaca in tabara: mergem la munte si facem cateva trasee. Asa ca duminica, pe 16 august, la ora 7 dimineata eram in gara pentru plecarea fetelor in camp cu Cercetasii Romaniei, avand in portbagaj cate un rucsac si pentru noi, pentru a pleca direct in excursia noastra. Legat de destinatie, Florin mi-a propus sa urcam pe Vf Toaca in Ceahlau, eu m-am tot uitat ce trasee se pot face de pe Transalpina, insa vazand cate ore sunt de mers cu masina in oricare directie, am concluzionat ca tot munti sunt si Bucegii, cu avantajul de a fi considerabil mai aproape. In plus, atat eu cat si Florin n-am mai facut trasee pe acolo de cand eram in clasele primare. Cu exceptia traseului facut cu colegii, care m-a si convins ca e o idee buna sa revenim. Desi inceputul atunci a fost anevoios pentru mine, coborand din masina destul de ametita si incepand cu o urcare foarte abrupta, tot restul traseului a fost tare placut. Asa ca am venit acasa cu ideea sa-i propun sa facem si impreuna acelasi traseu.

Seara in care mi-a spus ca si lui i se pare o idee buna, apoi am gasit cazare din prima, am rezervat si am intrat cu fetele in piscina, in gradina, ramane una dintre cele mai frumoase seri ale acestei veri pentru mine.

Intorcandu-ma la ziua plecarii, dupa ce le-am facut cu mana fetelor la tren am plecat spre Moroeni, judetul Dambovita. Pensiunea unde urma sa ne cazam e aproape de Pestera Ialomitei. Ne-am oprit in parcul din Targoviste, unde am dat o tura, deoarece checkin-ul era la ora 14 si era destul de devreme. Am mai facut un opas si la o mica cascada pe drum, iar apoi ajunsi la pensiune am luat masa de pranz. Am plecat apoi intr-o plimbare in recunoastere si pentru ca Pestera Ialomitei era deschisa pana la 17.30 am avut suficient timp sa o vizitam.

Am apreciat ca am primit o casca, deoarece de vreo cinci ori, in zonele foarte joase, am dat cu capul de tavan si as fi plecat cu niste cucuie de toata frumusetea pe post de suvenir.

Eu imi amintesc ca am fost aici cu Eve si tata, pe vremea cand nu exista Transbucegi si am facut un traseu serios ca sa ajungem la ea. M-am plimbat apoi cu Florin pe la Padina. Inca de cand am ajuns cu colegii am intuit ca lui Florin o sa-i placa pe acolo si nu m-am inselat. Ne-am intors pe alt drum spre pensiune, mult mai putin circulat.

In ziua urmatoare, la micul dejun am tot dezbatut cum sa mergem la Babele. Sa luam masina pana la Piatra Arsa, sau sa luam telecabina? Florin a vrut sa luam telecabina, care avea statia de plecare chiar langa noi. Am avut noroc sa ajungem acolo chiar cand mai erau doua familii, asa ca nu am asteptat deloc, era si ora fixa, asa ca am plecat imediat.

Cat ne-am invartit noi pe la Babe si pe la Sfinx a venit si o turma de oi care ne-a incercuit. Cand a fluierat ciobanul eu l-am luat pe Florin de mana, gandindu-ma ca este si un caine pe acolo pus pe rele. Ciobanul a observat asta si a glumit pe seama vigilentei mele. Adevarul este ca nu-mi place deloc sa ma intalnesc cu caini liberi. Nici pe munte, nici prin cartier, nicaieri.

Am coborat agale apoi si a fost foarte placut traseul. Cu o seara inainte, stand la masa, ii aratam lui Florin cum coboara oamenii in patru labe o portiune mai abrupta si ramasesem cu impresia ca va fi mai dificil la final, insa chiar n-a fost asa.

Florin a venit cu propunerea sa facem in ziua urmatoare traseul la Cascada Obarsia Ialomitei. Mi-a placut ca am plecat pe jos de la pensiune, marcajul fiind din imediata apropiere.

Am apreciat ca traseele au fost usurele, ne-am bucurat din plin de peisaje, iar la urcare, cand mi s-a parut diferenta de nivel prea mare nu am asteptat prea mult sa propun o pauza de fiecare data cand am simtit nevoia.

Stiam ca aveam timp suficient la dispozitie, aveam apa si mancare la noi, asa ca nu era niciun motiv de graba.

In ultima zi a ramas de facut traseul ales inca de acasa, cel din camping Zanoaga la lacul Scropoasa. Cand ne-am trezit afara era tare innorat. Pana am coborat la micul dejun a inceput sa ploua. Cand am urcat in camera sa ne strangem bagajul ploua din ce in ce mai tare. Ne-am decazat si am zis sa mergem in punctul de plecare pe traseu sa vedem cum e vremea acolo. Pana am ocolit lacul Bolboci din cauza unor restrictii de circulatie ploaia s-a oprit. Cand am ajuns in camping Zanoaga deja parea ca se insenineaza. Asa ca n-am mai stat pe ganduri si am plecat pe traseu. Am observat de la inceput ca sunt multi oameni cu care am si interactionat pe parcurs: familii cu copii sau cupluri cu cate un catel. Eu stiam ca aici traseul are scorul 2/10, asa ca eram pregatita pentru o plimbare relaxanta. Admiram peisajele si ii tot spuneam lui Florin ce frumos e, pana cand ajungem pe malul Ialomitei, iar podetul pe care ar fi trebuit trecut raul era avariat. Echipa de salvamontisti lucra de zor sa repare podetul. Insa cum nu se stia cat va dura reparatia, singura optiune pentru a continua traseul pe care il incepusem de mai putin de 30 de minute era sa ne descaltam si sa trecem prin apa. M-am conformat, ce era sa fac? Dupa primii doi pasi mi-au inghetat picioarele si am stat apoi pe o piatra pana am inceput sa-mi simt iar talpile. Eu am venit pentru scorul 2/10 pentru dificultate, pe care nu-l regaseam deloc pe teren. Dar deloc, pentru ca apoi au urmat niste portiuni cu lanturi. Pietroaie cat cuprinde. Mari, ascutite. Aveam incaltari potrivite si asta clar m-a ajutat din plin. Ii compatimeam pe cei care au venit cu adidasi, deoarece si eu in prima dupa-amiaza am uitat sa-mi iau incaltarile de munte si desi n-am facut atunci un traseu propriuzis, chiar si in pestera imi alunecau picioarele in toate partile.

Revenind la traseu, am ajuns si eu, in sfarsit, sa vad partea cu Cheile Orzei a lacului Scropoasa. Am mai ajuns in zona cand erau fetele mici si era frig. Asa ca atunci n-am avut mobilitate sa admir lacul din toate unghiurile. Dar de data asta n-am avut nicio graba.

Am fost si la Cascada 7 Izvoare si ne-am intors pe acelasi drum. M-am urcat in masina incantata ca am facut acest traseu si ca vremea a tinut cu noi. Florin si-a amintit ca la dus mi-a atras atentia Casa Memoriala Cioranescu din Moroeni. Ii citisem atunci despre familia Cioranescu, asa ca am zis sa ne intoarcem tot prin Dambovita, ca sa o vizitam.

Am gasit insa lacatul pe usa, nu cred ca se mai viziteaza, asa ca am plecat direct spre casa. Cand ne apropiam de Bucuresti tata m-a sunat sa ma intrebe la ce ora ajungem acasa, ca vine cu mama la noi sa luam cina impreuna, sa sarbatorim cei 47 de ani de casatorie ai lor si cei 14 ai nostri. Eve a venit si ea si am stat la povesti, am ras si asa am incheiat o mica prima parte a vacantei de vara.