In seara aceasta mi s-a intamplat ceva pentru prima data. Nu ma refer la faptul ca am uitat sa cobor din autobuz intr-un moment in care, culmea, eram destul de grabita. Asta este ceva obisnuit pentru mine atunci cand ma simt transpusa in cartea pe care o citesc. Nici la faptul ca nu am apucat sa-mi imbratisez fetitele de noapte buna. Dar cumva, s-a meritat sa ma gaseasca lasarea serii departe de casa. Am vazut spectacolul “Yonkers” la Unteatru si pentru prima data mi-am dorit sa citesc si textul asa cum a fost scris de Neil Simon. Si nu pentru ca nu am mai vazut piese atat de bune, ci deoarece chiar in timp ce urmaream cele mai emotionante scene ma intrebam daca mi-ar da lacrimile la fel in timp ce parcurg textul. La o mica cercetare am vazut ca exista si o adaptare cinematografica sub numele de Lost in Yonkers din 1993, cu scenariul realizat tot de Neil Simon, iar textul este disponibil si in varianta audiobook. Spuneam in primele mele articole pe tema teatrului ca apreciez daca un spectacol ma face sa rad dar si daca reuseste sa ma puna pe ganduri, sa miste ceva in mine, astfel incat anumite scene sa ma urmareasca luni sau ani de zile dupa reprezentatie. La aceasta piesa ma asteptam sa rad, fiind vorba de Neil Simon, insa nu eram pregatita pentru asa un impact emotional. Citind dupa ce am iesit din sala ca autorul a luat premiul Pulitzer pentru drama cu aceasta piesa, lucrurile incep sa aiba mai mult sens.

La Yonkers sunt doua astfel de scene, care cumva mi-au dat de gandit.

Dar pana sa ajung la ele, sa va spun despre ce este vorba: in America anilor ’40 un tata este nevoit sa-si lase cei doi copii in grija mamei sale pentru a pleca sa lucreze in alt stat dupa ce sotia sa a murit. Copiii raman cu bunica, care este ca de otel, incapabila sa-si exprime vreodata compasiunea, sa-si arate blandetea sau sa dea dovada de empatie. Actiunea se petrece in cofetaria ei, amenajata chiar in barul de la Unteatru, spectatorii fiind invitati sa ia loc la mesele incarcate cu prajituri.

Nu vreau sa divulg prea multe detalii legate de actiune, pentru ca este o piesa pe care v-o recomand, considerand din toata inima ca merita vazuta, care insa nu se joaca foarte des in aceasta perioada, cam o data pe luna.

Prima scena emotionala care m-a pus pe ganduri este legata de acel moment in care realizam ca ne-am gasit jumatatea, persoana alaturi de care ne dorim sa traim toata viata. Daca in scena din spectacol situatia nu este deloc simpla, familia impotrivindu-se vehement, personajul feminin isi impune dreptul la iubire si de a-si construi viata pe care si-o doreste. Scena este de o incarcatura emotionala impresionanta. Ea mai mentioneza ca a stiut ca de data aceea el este alesul pentru ca el ii seamana foarte mult. Discutia despre iubirea de sine cu alti spectatori care a urmat imediat dupa incheierea spectacolului m-a facut si mai mult sa ma gandesc la aceste aspecte. Cat de mult cautam sa ne regasim in celalalt? Cat contribuie asta in alegerea unui partener?

Cea de-a doua scena care m-a gasit cu garda jos este una in care fiica ii spune mamei cat de mult a afectat-o pe ea si pe fratii ei indisponibilitatea emotionala care a definit-o toata viata. Si ii pune in carca toate problemele cu care se confrunta ei in viata de adult. Nu am aflat nimic nou, este poate unul dintre aspectele care ma preocupa ca mama de doua fetite – ce reusim sa transmitem emotional ca parinti. Insa sa fiu acolo, la cativa centimetri de actori, intr-un episod atat de autentic a fost aproape dureros.

Atat am avut de spus, si faptul ca ma simt tare recunoscatoare ca am ocazia sa fiu martora la acte artistice atat de cuceritoare.

Sursa foto 1: Unteatru

Sursa foto 2,3: Arhiva personala