2026 n-a fost foarte bogat in evenimente culturale. Ma gandesc acum in special la piesele de teatru care mi-au iesit in cale. Imi amintesc acum de patru dintre ele si as povesti putin despre ce a ramas cu mine dupa ce le-am vazut.
Cand a anuntat Ana Covalciuc ca s-au pus in vanzare biletele la piesa in care juca, (The) woman, mi s-a parut o buna ocazie sa marchez cu cititOAREle venirea primaverii, cum spectacolul era pe 11 martie. Abia asteptam aceasta iesire si chiar daca fotografiile de pe pagina Teatrului Metropolis prevesteau ca va fi ceva mai greu de digerat, nu am banuit absolut deloc ce lovitura sub centura avea sa fie vizionarea acestei piese. Jane Upton, cea care a scris textul, spune ca ii place sa creeze emotii puternice din situatii cotidiene. Si a facut asta din plin in acest spectacol. Pentru mine a fost pe alocuri greu de dus, sa asist neputincioasa la abuz. Daca protagonista in cauza nu ar fi fost jucata de Ana Covalciuc, pe care o cunosc personal si-mi este atat de draga, poate as fi fost mai detasata. Am mai si facut haz de necaz pe alocuri, piesa m-a facut sa ma gandesc la cate riscuri se expune o femeie atunci cand incepe drumul spre maternitate. Iar lupa pusa pe relatia de cuplu si atatea provocari surprinse, prin care trec multe femei, iar mi-a dat greu. In ciuda temelor apasatoare, sa o revad pe Ana pe scena intr-o forma de zile mari ramane memorabil pentru mine.
Prin iunie Eve mi-a spus despre piesa The Void la care urma sa se duca cu o prietena, asa ca m-am alaturat si eu cu Florin. Este foarte dragut la Point Hub, un restaurant din zona Gradina Icoanei ce are si o sala de spectacole. Nu stiam la ce sa ma astept de la acest spectacol, nu citisem nimic, nu stiam ca e one woman show, am mers pe mana Evelinei si foarte bine am facut. M-am gandit la Edith Alibec aseara, dupa ce am citit urmatorul pasaj din “Cum inveti sa scrii fictiune” de Anne Lamott – “daca intuitia iti spune ca povestea pe care o scrii nu face doi bani cauta sa te asiguri ca intuitia si nu mama ta ta iti baga in cap aceasta idee. Mi-o imaginez pe eroina mea intr-un costum mov mulat pe corp”, iti vine in minte asa, din senin, dupa care auzi de vocea ingrijorata a mamei “Nu, nu, mai bine imbrac-o in haine decente”. Cu siguranta Edith nu s-a gandit la mama ei cand a creat acest spectacol. Si spun asta intr-un sens bun si nu ma refer la costum. Mie mi s-a parut ca e dovada clara ca atunci cand exista talent din belsug nu mai e nevoie de prea mult pentru reusita unui spectacol. A fost foarte emotionant sa aud atatia oameni din sala cum isi umple golul. Si s-o vad pe Edith cum pune asta in scena impreuna cu ei.

Eu n-am fost intrebata, dar tot am ajuns pe scena cand am recreat cu Eve un moment de la petrecerea de ziua ei din pandemie si am dansat pe Harry Styles – As it was. Sa ai acces la o parte sensibila din viata oamenilor din sala, totul trecut prin ingeniozitatea si spontaneitatea lui Edith mi s-a parut un mare privilegiu. Iar pe drum spre casa, chicotind toti patru, admirand cladirile istorice ce ne-au iesit in cale pana la Unirea, bucurandu-ne de acea noapte frumoasa de vara, m-am simtit atat de norocoasa. Ca uite cate abordari exista sa depasim vidul. Sa ne umplem sufletul de bucurie. Sau macar sa facem ziua suportabila, pastrand speranta ca vor veni si altele mai bune.
In septembrie Evelina s-a gandit ca anul acesta sa-si invite prietenele la teatru de ziua ei. Si m-am entuziasmat ca a ales o piesa in care joaca Tudor Istodor: Vinovat.Nevinovat la Teatrul Mic. Am stat atat de aproape de actori, incat trebuia sa-mi strang picioarele din 10 in 10 minute ca sa aiba loc sa treaca. Am urmarit cu interes maxim detaliile cazului prezentat si m-a facut sa ma gandesc cand vin Otilia si Melania la mine cu o situatie si mi se cere sa fac dreptate pe loc, cat de usor trag o concluzie si dau verdictul instant. Cand daca as fi atenta la subtilitati, daca le-as pune mai multe intrebari, adevarul ar iesi negresit la lumina. Tare frumoasa a fost seara la teatru intr-o gasca asa mare.

Saptamana trecuta am mers cu Eve la piesa Hamlet jucata de studentii UNATC. Se anunta pe Instagram urmatoarele reprezentatii, iar intrarea este libera, pe baza de rezervare. Nu mai vazusem o reprezentatie Hamlet pana atunci, dar daca tot am ascultat in ultimul an Hamnet de Maggie O’Farrell si am aflat mai multe despre ce l-a facut pe William Shakespeare sa scrie Hamlet aveam tot interesul sa vad spectacolul. S-a pus mult suflet, nu doar in interpretare, ci si in decoruri si in muzica, era o armonie in tot si daca eram pregatita sa ma intristeze subiectul am intrat in pasi de dans, am ras la multe momente comice generate de jocul actorilor si am plecat cu un zambet mare pe fata. Abia astept sa revin in salile UNATC.
Urmeaza sa vad (An)organic la Teatrul de Comedie saptamana urmatoare. Imi amintesc cand am intrat prima data in sala noua a Teatrului de Comedie de pe strada Sfanta Vineri si ocupand locurile i-am soptit zambind lui Florin inainte sa se traga cortina – “o sa scriu pe blog!”. Au urmat 60 de minute fara macar o urma de logica. Doi oameni au executat niste miscari mecanice, iar din cand in cand suna un cronometru care ajungea la 0. Cum ne-am ridicat de pe scaune Florin m-a intrebat retoric “Si, ce-o sa scrii pe blog?”. Raspunsul mi-era clar atunci. Nimic! Eram furioasa, dar si amuzata de naivitatea mea. Nu-mi place sa plec dintr-o sala de spectacol fara teme de reflectie. Parca doar ce pierdusem un pariu. Nu vedeam ce as putea scrie. La un minut dupa ce se terminase parea ca nici nu s-a intamplat. Si ironia face ca intr-un mod similar a inceput si (the) Woman. Dar acolo s-a ajuns la teme grele si s-a dat cu noi, cei din sala, de pamant. Cel putin metaforic. Unii poate ne-am gandit mult ce ne-a lovit de fapt. Mie una mi-a busit primavara. N-am plecat de acolo plina de speranta, energizata, incantata sa intampin noul anotimp, ci cumva intr-o stare de amaraciune gandindu-ma prin cate trebuie sa trecem intr-o viata de om, de femeie. Si ce incercari mai urmeaza?
Sunt curioasa cum intampin iarna la Teatrul de Comedie. Ramane de vazut si de simtit. Dar daca am vreo certitudine, aceea e ca n-o sa mai zambesc vreodata inainte sa inceapa o piesa de teatru crezand cu tarie ca o sa scriu despre ea pe blog. Viata e plina de surprize.