In urma cu trei ani adaugam romanul lui Julio Cortazar, Sotron, pe lista de carti de citit din Goodreads. Nu-mi mai amintesc ce m-a determinat sa retin acest titlu, cu ce m-a convins la momentul respectiv sa o am in vedere. Dar in urma cu vreo doua luni, scotocind prin biblioteca Bookster in cautarea urmatoarei carti care sa-mi faca serile mai frumoase si sa ma tina cu sufletul la gura mi-am amintit de Sotron si n-am stat mult pe ganduri.

Am vazut in introducere ca romanul se poate citi in doua moduri: fie in mod obisnuit pana la capitolul 56, fie incepand cu capitoul 73 si continuand in ordinea indicata de autor, parcurgand toate cele 155 de capitole. Am inceput sa citesc romanul in varianta clasica, gandindu-ma ca va fi mai usor sa trec astfel de la un capitol la altul.

In primele capitole nu-mi dadeam seama daca romanul chiar imi place, insa cu siguranta am fost cucerita de faptul ca este scrisa predominant la persoana I. Modul in care sunt exprimate anumite idei m-a cucerit. Daca mi-as fi propus sa subliniez tot ceea ce mi s-a parut memorabil in prima parte as fi avut de notat pagini intregi. Nu am facut-o deoarece in acel moment simteam ca tot romanul este format numai din pasaje exceptionale. In minivacanta de Paste, in vizita la parintii mei, am profitat de zilele libere si am stat noaptea sa citesc mai mult. Intr-una din seri am trait prin intermediul cartii un episod foarte nefericit, in care un copil mic, bolnav fiind, moare. Nu vreau sa dau mai multe detalii, in caz ca cititi cartea. In aceeasi noapte, din senin, Otilia face febra si-mi dau seama ca este prima data cand plec din Bucuresti cu ea fara trusa de medicamente sau macar termometru. Noaptea s-a transformat intr-un cosmar real, nu am mai inchis un ochi. Randurile citite ma afectasera atat de tare, incat in serile urmatoare chiar mi-a fost greu sa continui lectura. Acel episod cu moartea copilasului marca sfarsitul primei parti a romanului si de acolo in continuare, cartea a inceput sa-mi displaca tot mai mult. Fie nu am mai avut eu dispozitia necesara dupa ce am trait emotii atat de puternice reflectate usor in realitate, fie faptul ca in cea de-a doua parte sunt cu totul alte personaje, Oliveira ramanand singurul constant, cert este ca usor, usor romanul nu mai era ce promitea, si anume, conform descrierii de pe coperta din spate- “Protagonistii romanului Sotron, intelectualul argentinian Oliveira, spirit lucid, framantat si sfasiat deopotriva de misterele vietii si iubita sa Maga, intruchipare poetica a nonconformismului alaturat unei frumuseti rapitoare, se intalnesc, se iubesc, se resping, se pierd si se cauta, se gasesc iar, ca intr-un labirint al existentei. Cei doi isi traiesc cu extrema intensitate dramatica poveste de dragoste, in atmosfera inconfundabila a Parisului anilor ’60”.

Eu am citit varianta clasica a romanului, care exclude complet partea a treia, capitolele la care se poate renunta. De aceea poate ca exista vreo regasire, insa pentru mine totul a luat-o pe o panta descendenta, am terminat de citit cartea doar in idea in care termin de citit ce incep si nu renunt decat in cazuri exceptionale.

Ma bucur ca Sotron nu mai este un mister pentru mine, insa nu as mai citi-o vreodata, nici macar in cea de-a doua varianta propusa. Sunt multe alte carti care-si asteapta randul! Ma pregatesc sa incep sa citesc Conjuratia imbecililor de John Kennedy Toole.