Simt nevoia sa scriu cateva randuri acum cand imi simt inima plina de iubire si recunostinta. Doar ce mi-am culcat fetele, Melania a adormit dupa prima poveste. Am citit-o pe a doua doar pentru Otilia, apoi m-a rugat sa o tin in brate si asa a adormit. Ma bucura atat de mult cand vrea sa stam imbratisate, uneori dormim asa cateva ore. Pare o imagine idilica ceea ce descriu eu aici, dar nu a fost mereu asa. Au fost multe seri in care amandoua plangeau pentru ca nu puteam sa le imbratisez simultam. O tineam pe una in brate sa adoarma, insa cealalta nu putea sa accepte asta si plangea. Gasisem atunci solutia de compromis sa le tinem toate trei de mana. Uitandu-ma in urma, cum a fost ultimul an ca mama de doua fetite, as spune in primul rand solicitant.

Au fost foarte multe momente atat de frumoase in care sufletul mi-a fost inundat de fericire, dar trebuie sa fiu sincera si sa recunosc ca a fost anul in care m-am indoit cel mai mult de mine: ca mama – simtind uneori ca nu sunt suficient de buna pentru fetele mele, ca ar trebui sa am mai multa rabdare atunci cand trec printr-o criza de furie sau sa fiu mai ferma atunci cand impun limite. N-as fi crezut niciodata ca odata devenita mama voi fi aruncata iremediabil intr-un carusel de emotii diverse, ca sensibilitati vechi si demult uitate vor fi activate, dar in acelasi timp n-as fi crezut ca astfel voi avea oportunitatea sa invat atat de multe despre mine, ca voi avea datorita lor cele mai puternice motivatii sa fac lucrurile bine pe toate planurile. Au venit insa la pachet cu bucurii mici si dese.

Dialogurile lor sunt savuroase, si fiecare in parte ma uimeste in fiecare zi. Otilia ne da tot felul de replici de om mare, Melania ne spune povesti dintre cele mai fascinante. Ce a fost cel mai bun lucru in acest ultim an? Faptul ca am putut sa stau acasa cu ele, sa ma bucur in tihna de evolutia lor, sa petrec cate o ora timp individual cu Otilia hoinarind agale in drumul spre gradinita, oprindu-ne sa ne jucam cu pisici, sa mirosim flori, in functie de anotimp, sa admiram copaci plini de fructe. Am mers in acest an aproape 900 de kilometri pe jos, in medie 10 kilometri zilnic si m-am simtit norocoasa ca pot sa fac asta, ca am doua ore zilnic pe care sa le petrec la pas.

Cele mai frumoase amintiri care-mi vin in minte sunt zile petrecute cu cate una din ele in care plecam de dimineata de acasa spre un parc mare si mergeam dintr-un parc in altul pana dupa-amiaza. De la mijlocul lunii septembrie mi-am reluat activitatea profesionala si priveam un pic cu teama, oare cum va fi viata mea inapoi la program 9-18, dupa doi ani in care m-am concentrat doar pe fete. M-am surprins insa placut sa ma ocup de lucruri care-mi plac, sa ma simt bine ca sunt productiva si in treburi ce nu tin de copii, sa ma adaptez la noul ritm si sa valoric din plin orele noastre impreuna. Uitandu-ma insa in prezent, in ceea ce le priveste este de zeci de ori mai usor fata de cum era acum un an. Dorm cele mai multe nopti integral, ele se joaca impreuna, iar eu si Florin putem lua masa in tihna. Invata sa faca tot mai multe lucruri singure, iar asta ne face misiunea noastra mai usoara. Privesc cu incredere si optimism spre viitor, nu-mi doresc decat sa fim cu totii sanatosi sa ne bucuram unii de altii. Viata e frumoasa!

Fotografiile au fost realizate de Sebastian Bacioiu, la care am apreciat afinitatea pentru copii, creativitatea si rabdarea sa petreaca alaturi de Gia si fetita lor jumatate de zi in parcul Mogosoaia pentru sedinta foto, astfel incat noi sa ramanem cu cele mai frumoase amintiri. Il recomand din toata inima.