Am avut un weekend cultural. Mult mai cultural decat ma asteptam. Se facea acum o saptamana sa primesc un mesaj ca incepe a treia editie a Festivalului de Teatru Caleido. M-am uitat imediat peste program si am ales o piesa fara sa citesc despre ea, dar gandindu-ma ca sotului meu i-ar placea. Sexodrom se numea. Cuvantul nu exista in limba romana, insa eu mi-am imaginat un fel de hipodrom, in care nu stiam cum poate fi integrata partea cu sexul. Fac direct rezervare si primesc confirmare. Treaba e aranjata pe loc. Sotul citeste despre ce e vorba, insa crede ca discursurile feministe s-ar putea sa depaseasca limitele admise de el, asa ca imi spune sa ne uitam impreuna ce se mai joaca sambata prin oras, sa alegem o piesa in cunostinta de cauza. Lucru pe care nu prea poti sa-l faci atunci cand te duci la o piesa de teatru noua. Am vazut cateva trailere, am ras la unele in hohote de cat de scandalos de proaste sunt. Si pana la urma alegem sa mergem la Teatrul Indart. Pentru mine, care nu am mai fost acolo, reprezenta un nou teatru independent. Piesa insa, Iubirea ta ma calca pe nervi nu m-a impresionat. Fie pentru ca am avut asteptari nerealiste, eu crezand ca cei doi sunt deja intr-o relatie, pe mine interesandu-ma cum se raporteaza unul la altul, provocarile pe care le au, unde intampina greutati si cum gasesc un sprijin unul in celalalt. Toata dinamica asta a cuplului ma intereseaza in orice context, deoarece pana la urma, consider ca de multe ori, femeile au in general la baza aceleasi nevoi.
Piesa a fost amuzanta pe alocuri, puerila in altele, astfel incat primul lucru care m-am intrebat atunci cand s-a terminat a fost daca cine a pus-o in scena are saptisprezece ani.
Nu-mi place superficialitatea la teatru sub nici o forma. Multe piese care se jucau in acea seara au fost respinse din start sunand ca facand parte din stagiunea unui teatru de revista.
Dupa experienta relaxanta de sambata, dar nu complet multumitoare pentru mine, ne gandim daca sa-i dam totusi o sansa si celei rezervate pentru seara de duminica.
Bunicii erau dispusi sa mai petreaca o seara cu nepoatele, asa ca pastram rezervarea si aproape cu o ora inainte de ora inceperii ne indreptam catre Unteatru. Cum era chiar Ziua Nationala a Romaniei si primul weekend in care e deschis Targul de Craciun, in imediata apropiere a teatrului, blocajele se tineau lant si eram destul de deznadajduiti ca nu vom reusi sa iesim de acolo la timp. Am gasit ca prin minune un loc de parcare in ultimul moment si am ajuns la spectacol la fix. A fost primul spectacol jucat de actrite de etnie roma pe care l-am vazut vreodata. Aici insa am plecat la drum fara asteptari. Am descoperit insa ca discursurile actorilor cuprind experientele lor personale. Discursul Zitei Moldovan despre viata la patruzeci de ani a distrat copios toata audienta. Actorul Raj Alexandru Udrea ne-a pastrat zambetul pe fata cu partea acrobatica a rolului sau, apoi ne-a emotionat profund, provocandu-ne sa empatizam cu cei transexuali, sa ne imaginam viata din perspectiva lor. Acelasi lucru a incercat sa-l faca si Antonella Lerca Duda, care a povestit o experienta personala. Am aflat apoi ca este lucratoare sexuala si o activista a drepturilor celor din aceasta industrie ilegala in Romania. O alta parte a piesei impresionanta a fost cea interpretata de Mihaela Dragan, cea care a si infiintat aceasta trupa de teatru. Talentul ei reiesea din toti porii. Si desi discursul ei feminist l-a deranjat pe sotul meu, il sustinand ca nu se bazeaza pe adevaruri, eu am apreciat frumusetea ei, puterea si determinarea de care a dat dovada. Coborand scarile de la Unteatru, m-am gandit ca am fost totusi castigata si m-am simtit norocoasa si bucuroasa sa traiesc atatea emotii in doar saptezeci de minute alaturi de fetele din trupa de teatru Giuvlipen.

Mi-am amintit ca am mai fost o data la Unteatru toamna aceasta, la deschiderea stagiunii pentru copii. Intr-o dimineata de duminica, in care Otilia a vrut sa plece cu gentuta cu Elsa goala special ca sa o putem umple impreuna cu castane.

Am mers atunci sa vedem Carina in drumul spre casa, despre o fetita care s-a ratacit de parinti si este ajutata de o pisica sa se intoarca acasa. Mi-aduc aminte ca spectacolul a inceput puternic cu o coregrafie a pisicii Margot, interpretata impecabil de Irina Velcescu. Fiind in primul rand, eram tentata sa ma alaturi dansului, insa uitandu-ma la Otilia, nu parea sa se distreze atat de mult ca mine. Desi piesa este recomandata pentru copii de peste patru ani, cred ca ar fi mai potrivita la copii peste cinci sau sase ani.
Carina se pierde de parinti ramanand in urma, uitandu-se intr-o vitrina din mall. Lucrul asta m-a facut sa ma intreb daca nu cumva petrecem prea mult timp cu copiii prin mall-uri. Pe vremea cand o aveam doar pe Otilia imi aduc aminte un moment amuzant, in fata blocului, eu intreband-o daca stie unde mergem. Iar ea, foarte sigura, imi raspunde la mall. Eu mirata de raspuns, ii explic ca ne indreptam catre biblioteca. Ea insa, s-a gandit care era locul in care in acea perioada ajungeam cel mai des. Urmarind piesa impreuna cu Otilia si vazand cat de putine detalii stia Carina din drumurile pe care le parcurgea am inceput ca fac cu ea un exercitiu in care imi spune pe unde urmeaza sa mergem in drumul nostru spre gradinita.
Revenind la piesa, mi-a placut prietenia dintre fetita si pisica si modul in care au descifrat impreuna drumul spre casa bunicilor, pisica dand dovada de multa istetime. Am apreciat de asemenea si faptul ca s-au regasit mijloacele de transport uzuale pentru cea mica: metroul, troleibuzul.
Daca l-ati intreba pe sot ce i-a placut la Unteatru atunci cand am mers impreuna cu Otilia, ar spune ca momentul in care au savurat impreuna o bautura si o felie de chec inainte de spectacol. Pentru ca acest loc ofera si aceasta posibilitate, de a sta in tihna la o masa asteptand inceperea spectacolului intr-un loc frumos amenajat.
Au fost multe spectacole frumoase de copii vazute toamna aceasta de Otilia, unele la care a participat cu bunicul.
Dar pentru relatari, ar trebui sa devina si bunicul povestitor pe blog.