Era inceputul anului 2019 cand sotul mi-a spus prima data ca si-ar dori sa stam la casa. Eu inca eram in concediul de crestere copil cu Melania, usor ingrijorata de evolutia mea profesionala dupa cei trei ani acasa, asa ca prima mea reactie a fost sa-i spun ca eu stau foarte bine in apartamentul nostru de trei camere si nu simt nevoia unei schimbari. La scurt timp m-am intors insa la serviciu, am reinceput sa dau certificari si sa-mi recapat increderea in mine si in potentialul meu de a sustine asa o investitie serioasa, asa ca am revenit asupra raspunsului si i-am spus ca e o idee buna. Hai sa facem asta!
Imi aduc aminte de acel entuziasm de inceput, in care intr-o zi geroasa de weekend am lasat fetele la mama pentru doua ore, iar noi am luat la pas toate strazile de case din cartierul meu pentru a lua in vizor eventualele terenuri de vanzare. Am intrebat vecini daca au numarul de telefon al proprietarilor acolo unde terenul avea deschiderea la strada suficienta si era de macar 300 de metri patrati. Preturile erau insa foarte ridicate si ar fi fost rentabil doar pentru un dezvoltator care ar fi construit mai multe apartamente.
Ma interesasem si ce implica o demolare, deoarece vazusem si case vechi de vanzare. Discutand insa cu oameni care au construit in Bucuresti, nu simteam ca vreau sa dedic atat de mult timp si sa risc o bataie de cap si un stres deloc de neglijat.
Asa ca am inceput sa ne uitam de case noi construite in zona. Nu am gasit ceva potrivit, de obicei curtea era mult prea mica in raport cu ceea ce ne doream noi.
Au fost si perioade in care nu credeam ca vom gasi ceva vreodata, pentru ca nu eram dispusa sa fac niciun compromis. Stiam foarte bine ce nevoi avem si ce cautam, din cand in cand mai aruncam un ochi pe anunturi, dar eram relaxata ca nu era o urgenta mutarea. Era o dorinta, nu o nevoie acuta.
Si uite asa au trecut trei ani. Iar intr-o zi, cum aveam obiceiul o data pe luna sa ma uit pe anunturile imobiliare daca a mai aparut ceva, vad un anunt care imi atrage atentia. II dau linkul si lui Florin si mergem la vizionare. Era o zi de primavara, iar o magnolie era inflorita in fata casei si una in gradina din spate. Un brad falnic de un etaj si jumatate tot din fata casei m-a facut sa visez cum ar arata plin de luminite de Craciun. Si noi in jurul lui. Apoi cand am vazut terasa si gradina mi-am imaginat aniversarea Otiliei si copii alergand veseli. Am plecat complet cucerita si din fericire Florin a fost pe aceeasi lungime de unda. Casa are 15 ani de la constructie, asa ca am apelat la un inginer structurist pentru o analiza a calitatii constructiei. E o treaba foarte smechera asta, se masoara toata casa cu diverse aparate si datele se compara cu normele din constructii. Am primit numai feedback pozitiv. Un alt aspect pozitiv a fost faptul ca dezvoltatorul a fost acelasi ca la apartament. Un om pe care l-am cunoscut si care si-a demonstrat seriozitatea, noi locuind de 10 ani intr-un imobil construit de el. In iunie am batut palma pentru casa si chiar daca o luna de vara am fost plecati din Bucuresti, ne-am ocupat printre picaturi de zugraveala (am aplecat la un profesionist) si amenajare.
Voi scrie mai multe pe acest subiect in urmatoarea perioada. Inca sunt destul de multe de facut, mai ales prin gradina, insa acest proiect ma entuziasmeaza si ma incanta deopotriva. Trandafirul tomnatic din fotografie e surprins mai devreme pe terasa.