Evelina imi povestea despre aceasta carte scrisa de Edouard si Mathilde Cortes acum cativa ani, cand o citea cu fascinatie. Auzind atunci povestea celor doi si planul lor nebun, de a pleca pe jos de la Paris la Ierusalim, ii spuneam surorii mele ca nu pot sa fiu de acord cu asa ceva. Cum adica sa renunti la tot ce ai si sa pleci in lume de nebun, 6000 de kilometri pe jos, fara niciun ban? Fara cazari sau mancare asigurate? Bazandu-te doar pe tine, pe forta ta interioara de a trai cu neprevazutul, pe forta ta fizica de a face fata acestui efort, dar si pe bunatatea oamenilor intalniti pe drum, care nu te vor lasa sa mori de foame si vor fi dispusi sa-ti ofere un adapost peste noapte. Cei doi francezi au ajuns la concluzia ca asta isi doresc amandoi ca voiaj de nunta. Prima mea idee a fost cum s-au nimerit amandoi atat de ticniti!?!
Cand cei mai multi tineri casatoriti cauta locatii exotice si poate chiar resorturi luxoase pentru luna de miere, oamenii astia iau promisiunea de “la bine si la rau” pe care si-au facut-o unul altuia atat de in serios, incat se gandesc sa inceapa chiar cu raul. Caci altfel cum poti sa numesti aceasta pribegie in austeritate? Sau asumarea faptului ca poate nu o sa ai ce sa mananci, o sa faci foamea si o sa mai fi si nevoit sa mergi flamand zeci de kilometri, ca apoi sa dormi sub cerul liber, poate in frig, in lipsa ospitalitatii intalnite pe drum. Sa ai doar un rand de haine, pe care sa-l speli pe unde apuci si sa-si asumi ca o fii ok cu asta, ca femeie in aceste conditii, in cazul Mathildei.
Am ajuns sa citesc aceasta carte in conditiile pandemiei. Ultima data cand am vazut-o pe Eve dupa ce am hotarat sa ne autoizolam am rugat-o sa-mi imprumute o carte din biblioteca ei pentru a-mi tine companie in aceasta perioada. Si cumva, aceasta a fost cea care i-a picat in mana. Aveam binenteles mai multe carti pe care le citeam in ReadEra, insa am nevoie mereu si de o carte fizica, pentru ca doar o astfel de carte pot citi in prezenta fetelor (cand stau cu ele, dar nu au nevoie de implicarea mea). Altfel, ele cred ca pierd timpul pe telefon. Si nu ar fi corect ca eu sa le impun un timp de 10 minute pe zi petrecut pe telefon, pentru a urmari materialele de la gradinita, sau maxim 20 cand vor sa-si faca poze una alteia, cand eu uit de mine cu telefonul in mana.
Cartea mi s-a parut ca se citeste foarte repede. De cand au plecat din Paris cei doi calatori am fost cu sufletul la gura pentru ei, simtind ca urmaresc un serial bazat pe fapte reale, suspansul fiind si mai mare cand ei mergeau agale prin zone de conflict. Asta m-a provocat si pe mine sa citesc mai mult despre istoria tarilor prin care ei au trecut, mai ales a conflictelor militare, precum Razboaiele Iugoslave sau conflictul israeliano-palestinian. Daca in Israel am ajuns si chiar am avut parte de putina adrenalina la apropierea de Cisiordania (cand am vrut sa vedem Marea Moarta) cartea m-a facut sa pun pe lista locurilor pe care vreau sa le vizitez Croatia sau Muntenegru.
Pe langa jurnalul lor de drumetie, am simtit pe parcursul lecturii ca sunt martora calatoriei lor interioare, pentru ca ei, scriind alternativ, nu se limiteaza la ceea ce au trait la suprafata ci dezvaluie si care au fost trairile lor sufletesti in timpul acestui voiaj. Am fost prea absorbita de lectura pentru a ma opri si a-mi nota multele pasaje care m-au impresionat. Rasfoind cartea acum, vad niste pasaje marcate de Eve, care si mie mi-au placut.
“Sa mergem domol inseamna sa vedem, sa gustam, sa simtim vantul, ploaia, soarele, sa simtim ca traim. Asta este de fapt, pasionant. Sa mergem pe jos nu inseamna doar sa ne miscam picioarele, ci sa ne punem in miscare simturile. Inseamna sa ne ingropam mintea in calcaie, pentru ca, seara, in loc de naduseala, sa culegem inspiratie.”
Extazul si exaltarea ar fi prea frivole. Bucuria noastra e profunda. N-are nevoie de cuvinte, ar fi prea saracacioase. Daca n-am fi induram impreuna frigul, setea, foamea pana la epuizare, daca n-am fi trait frica, respingerea pana la indoiala de sine, unele adevaruri ne-ar fi ramas ascunse. Ne-am gandit de multe ori la promisiunea de a fi impreuna la bine si la rau. Dragostea nu mai are aceeasi rezonanta mieroasa si naiva ce i se atribuie deseori. Are un gust puternic. Am mers incet, uneori cu greutate, pana aici. Speram sa fim un cuplu care va functiona.
Si uite asa, ajungand la finalul cartii aseara, am ramas cu un sentiment de admiratie pentru ei, pentru curajul de a-si testa limitele. Cum calatoria lor de nunta a fost facuta in 2006, n-am putut sa nu ma intreb oare ce fac ei azi? Cum s-a continuat povestea lor? Am vazut ca au mai scris o carte in 2013 (care nu exista insa decat in franceza) despre calatoria lor pe jos cu cele trei fetite ale lor din Franta pana la Vatican. Ideea cu caruta si magarul pentru transportarea copilasilor mi s-a parut hilara si interesanta deopotriva. Cand pentru parintii acestor vremuri, chiar si o vacanta la all inclusive cu un singur bebelus necesita de multe ori un bagaj impresionant, iar o simpla drumetie mari cercetari legate de cele mai potrivite sisteme de purtare, cumva, cand ai trei copii mici de carat, ce solutie mai buna puteai gasi?
Asa o vad si pe surioara mea calatoare care a facut pana acum Camino Francez si m-a inspirat si pe mine sa ma gandesc sa fac cu fetele mele intr-o zi Via Transilvanica (El Camino de Romania) pe care l-a parcurs partial cu copiii ei de la scoala.
Sursa foto 1: arhiva personala