Anul acesta a fost total atipic pentru mine si asta s-a reflectat in toate ariile vietii. Din punct de vedere al lecturii, pentru ca in luna ianuarie la clubul de lectura am avut de citit Cartea depresiilor, ei bine, cu asta am inceput si eu anul. Chiar radeam cu fetele, ca ne-am ales o tema cam trista pentru ianuarie. Eu insa stateam cu moralul destul de bine atunci, inca, asa ca am avut disponibilitate mentala pentru cele 24 de confesiuni despre tristete, teama, disperare si alti demoni. Citind experintele depresive ale lui Dan Byron, Aida Economu, Cosmin Nedelcu aka Micutu sau Mihai Dobre de la Suie Paparude am apreciat in primul rand ca au avut curajul sa-si spuna povestea in fata lumii, sa povesteasca prin ce au trecut, in ciuda faptului ca asta inca e un subiect tabu in Romania, dar in acelasi timp nu am putut sa nu observ ca femeile au intrat mult mai mult in profunzimi si au tratat tema mai cu seriozitate. Fiecare om are propriile meciuri si de pe margine, oricat de empatic ai fi, nu poti sa intelegi in intregime prin ce trece fiecare. Am apreciat ca Marius Chivu a avut ideea acestei editii colective, strangand povestile intr-un volum Humanitas, insa am considerat in unanimitate la club ca ar fi trebuit sa fie putin mai pretentios cu participantii. Adica atunci cand a primit o jumatate de pagina pe post de confesiune, ar fi putut sa roage autorul sa mai bage o fisa, din respect pentru cititori. Ori sa trateze tema cu seriozitae, pe masura subiectului, sau sa nu mai participe. Este o mare discrepanta intre dramele prin care au trecut femeile, precum pierderea unei sarcini, divort si cu ce drame au venit barbatii: stat prea mult in trafic, sau a venit pandemia si a trebuit sa stea in casa. Cu tot respectul, s-au cam alintat putin. Sau au vrut sa pozeze in oameni care de fapt nu au probleme serioase.
Si pentru ca discutiile noastre pe tema depresiei au fost foarte valoroase, datorita unei cititoare mi-am amintit de Demonul amiezii, de Andrew Solomon, o carte pentru care nu m-am simtit pregatita atunci cand a aparut tradusa in romana, in 2014 -2015. Insa acum, simtindu-ma foarte bine, am imprumutat-o imediat de la Bookster si am continuat sa citesc despre depresie insa 624 de pagini. Si oricat de bine a fost scrisa, oricate insight-uri valoroase am gasit in ea, trebuie sa marturisesc ca n-a fost o idee buna. Cartea asta m-a ingenunchiat. Cumva si in viata mea lucrurile au luat-o razna, incepand cu februarie, iar evadand in lumea lui Andrew Solomon, care s-a luptat cu depresia si a incercat cam tot ce e omeneste posibil sa supravietuiasca m-a coborat si pe mine si mai mult in infern. Nu m-am lasat insa pana nu am terminat-o, pentru ca povestea lui Andrew e absolut wow. Atat viata sa, atat de incalcita – el are un partener cu care are un copil, a mai facut unul cu o prietena din facultate (ca donator, fiind homosexual), partenerul lui a mai facut doi copii cu doua prietene lesbiene – traind cu totii ca o mare familie fericita, cat si cercetarea pe care a facut-o si experimentele in ceea ce priveste leacurile pentru depresie din diverse culturi – fac aceasta carte impresionanta. Iar apreciez ca a avut curajul sa publice lucruri atat de intime si de dureroase.
Si tot cu lucruri dureroase am continuat, citind apoi Cum sa ne pastram copiii aproape, de Gabor Mate. Autorul m-a convins inca de cand am citit Cand corpul spune nu, dar aceasta carte mi s-a parut greu de citit, repetand de prea multe ori aceleasi idei. Poate ca aveam nevoie de o stare mai buna ca sa o apreciez cu adevarat. Nici de data asta nu m-am lasat pana nu am terminat-o si cred ca am ramas cu cateva idei utile din ea. Cum ca atunci cand copii sunt mici tot organizam intalniri de joaca cu copii de varsta lor, incercand sa ii impingem catre socializare, insa nu realizam cat de mult conteaza anturajul mai tarziu si cat de importanta e relatia contruita cu copiii inca de cand sunt mici. Si ca trebuie sa facem ce ne sta in putinta sa pastram relatia apropiata pe masura ce cresc. Pentru a avea incredere sa vina la noi cand au o problema, pentru a le insufla valorile noastre, astfel incat sa nu fie usor influentabili de grupul de prieteni.
Abia in martie am trecut la lecturi mai dragute, citind Potretul casatoriei de Maggie O’Farrell. Aceasta carte m-a purtat prin Florenta in perioada Renasterii, mi-a amintit de frumusetea orasului si a adus in discutie teme precul rolul femeii intr-o societate patriarhala si asteptarile sociale legate de casatorie si mostenire.
O carte pe care am apreciat-o foarte mult, citita prin primavara este Arta conversatiei de Ileana Vulpescu. Mi-a placut stilul in care a fost scrisa si mi-am notat pe masura ce o citeam nenumarate subiecte de discutie pentru club. Am avut parte de discutii foarte savuroase. S-a ras mult, s-au facut confesiuni. Relatiile personajului principal, Sanziana Hangan ne-au inspirat sa vorbim despre noi. Pentru ca actiunea se petrecere in perioada comunica, in anii’70 -’80 am facut multe comparatii legate de atitudinea femeilor si a barbatilor atunci, relatiile de cuplu atunci si acum si ne-am bucurat ca intr-un fel lucrurile au evoluat in bine pentru femei, cel putin in partea lumii unde traim.
Am mai citit tot prin primavara Matusa Julia si condeierul de Mario Vargas Llosa. Pentru ca el a decedat pe 13 aprilie, i-am dedicat acea luna la clubul de lectura. M-a impresionat ca povestea pleaca de la viata lui. El chiar s-a casatorit cu matusa lui, atunci cand avea 19 ani si matusa 29. Am avut si aici discutii interesate pe tema diferentelor mari de varsta dintre parteneri in cuplu. Romanulmi s-a parut foarte bine scris. Mi-a placut ca e la persoana I si ca a surprins provocari reale prin care el a trecut, fiind un adevarat scandal in familia lui atunci cand s-a casatorit cu Julia. Ce mi s-a parut amuzant a fost ca dupa ce a divortat de ea, el s-a casatorit cu o verisoara.
Vara am citit Middlesex de Jeffrey Eugenides, un scriitor american nascut in 1960. Romanul a luat premiul Pulizer pentru fictiune in 2003 si este superb scris. M-a cucerit de la primele pagini si m-a tinut prinsa in poveste. Si aici faptul ca e scris la persoana I ii da un farmec aparte. Mi-a placut introspectia psihologica si cum a abordat teme precum identitate, sexualitate, migratie (am aflat multe despre Smyrna), izolare si relatii familiale. Personajele sunt foarte complexe, scriitorul are un umor fin si face observatii fine despre cultura americana. Actiunea se petrece in diferite perioade, cunoscand bunicii protagonistului in Grecia anilor ’20 – ’30, dar si parintii sai si viata sa de cand s-a nascut in anii ’60 in Detroit. Este unul dintre cele mai bune romane pe care lea-m citit.
In luna caniculara, august, am citit o carte in care actiunea se petrece iarna, Tara zapezilor de Yasunari Kawabata. Nu pot sa zic ca m-a impresionat. Personajul masculin m-a enervat. Nici de protagonista gheisa nu pot sa zic ca mi-a placut. Singurul lucru bun este ca am aflat mai multe despre cultura si traditiile japoneze, precum yuki zarashi, o tehnica de albire a tesaturilor pe zapada.
Ultima carte citita este Eu, care nu am cunoscut niciodata un barbat de Jaqueline Harpman o distopie scrisa de o psihanalista pe tema cautarii propriei identitati. Am sperat la mai mult de la roman, insa frumusetea lui n-am regasit-o in modul in care e scris si in intrebarile pe care ajungi sa ti le pui atunci cand il citesti. Cartea urmareste procesul de descoperire de sine al protagonistei, gandurile si emotiile ei intime. Romanul pune cititorul pe ganduri in ceea ce priveste rolul femeii in societate si ma bucur ca am citit-o, chiar daca in general nu sunt fana distopii.
Acestea au fost in mare lecturile mele pana acum. Zilele astea ma delectez cu o carte scrisa de Narine Abgarian – Maniunea, in special pentru copii, iar apoi voi citi Magul de la Kremlin, ca n-am mai studiat problemele pe care le aduce Rusia in lume cam de cand a inceput razboiul, e timpul pentru aprofundat.
As vrea sa inchei prin a-mi exprima recunostinta pentru clubul de lectura, cititOARE din care fac parte si care implineste luna aceasta 6 ani. Mi-a adus atat de multa bucurie, am cunoscut la club femei misto, a fost pentru mine ca o terapie de grup in tot acest timp si continua sa fie.