Mi-am amintit astazi ce faceam data trecuta cu cateva zile inainte de intalnirea cu Otilia, cand eram insarcinata in 39 de saptamani – puneam in ordine hainutele ei, aranjam patutul la nivelul pentru nou-nascut si filmam un filmulet pentru ea. Imi aduc aminte ca desi aveam sa-i transmit doar cateva ganduri, a trebuit sa filmez de vreo trei ori pentru ca de fiecare data imi dadeau lacrimile. Sotul nu intelegea ce era chiar atat de emotionant, dar pentru mine era oarecum ireal ca am ajuns in punctul acela: imi dorisem atat de mult un copil si ma mai desparteau practic doar cateva ore pana la intalnirea cu el. Apoi, mai aveam emotii deoarece nu stiam cum voi fi eu ca mama, voi reusi sa ma regasesc in acest rol si sa construiesc o relatie frumoasa cu fiica mea? Pe de alta parte, nu stiam cum va decurge alaptarea: imi facusem temele, citisem carti, participasem la evenimente dedicate acestui subiect, dar habar n-aveam cum va fi. Cand ma uit acum in urma ma bucur nespus ca alaptarea a fost o poveste frumoasa, dupa inceputul cu multe provocari au urmat 23 de luni sublime. La inceput nu ma asteptam sa reusesc sa alaptez atat de mult, dar am continuat sa fac asta si dupa ce m-am intors la birou, cand Otilia avea un an, si cand am ramas din nou insarcinata, iar Otilia doar ce implinise un an si jumatate. Tot ce imi doresc este sa incep in cateva zile o noua poveste la fel de frumoasa de alaptare, sper doar la un inceput mai lin.

Ma simt si acum emotionata, dar experienta de mama de pana acum ma face sa fiu mai linistita, stiind ceea ce ma asteapta, ce se va intampla in spital, sper doar ca lucrurile sa decurga la fel de bine ca prima data. Emotii aditionale vin acum din alta directie. In ultimele saptamani, fiind in concediu de maternitate am avut ocazia sa petrec foarte mult timp cu Otilia, sa-i citesc zilnic zeci de povesti, sa facem tot felul de activitati, sa adormim mereu imbratisate. Ma simt uneori vinovata ca nu voi mai putea sa fac atat de multe cu ea, ca va trebui sa ma dedic bebelusului si n-as vrea sa se simta vreodata pe locul doi. Sunt constienta ca o sa-i dam viata peste cap, chiar daca il asteapta pe bebe, se arata incantata ca va fi surioara mai mare si pe termen lung cu siguranta o sa se bucure ca exista, ma astept sa apara si momente in care sa se simta frustrata la inceput, in ideea ca ne era atat de bine in trei, ea este centrul universului meu si al tatalui ei, iar acum trebuie sa ne imparta pe amandoi cu inca o fiinta mica cu multe nevoi. Vom vedea cum va fi, ma astept si la momente mai grele, dar si frumoase, in care inima imi va exploda de fericire.

Sa inceapa distractia!