Otilia sarbatoreste 10 ani zilele astea si mi s-a parut ca e timpul pentru o introspectie. Ce au insemnat acesti 10 ani pentru mine? Ar fi atat de multe de spus, avand in vedere ca au fost cei mai intensi ani ai mei de pana acum. Si cred ca asa vor ramane pana la sfarsitul vietii. Nimic n-ar putea sa bata tot ce am trait in acesti 10 ani.

Adevarul e ca focusul meu in ultima decada a fost 90% pe cresterea si educarea lor. Cam asta am fost eu in ultimii 10 ani cel mai mult. Mai intai mama si apoi sotie, fiica, sora, angajata cuiva.

Cateva cifre, pentru inceput. Ultimii 10 ani au inclus urmatoarele:

• 1 an si jumatate mi i-am petrecut gravida
• 3 ani de alaptare
• 3 ani de concediu de crestere copil (unul la Otilia si doi la Melania)
• 8 ani de mama 2.0 – stiind acum ce a implicat..cate milioane de conflicte am mediat in acest timp, cum se intampla si acum, cand sunt mari, sa ma strige amandoua si sa vrea fix in secunda aia ceva de la mine in acelasi timp, as zice chiar mama la puterea a doua in loc de 2.0. Asta si in baza faptului ca atunci cand una e in tabara de exemplu si doar cealalta e acasa, totul e mai usor nu de doua ori, ci de zece ori. Nimeni nu mai are nimic de impartit cu nimeni, in casa guverneaza pacea si armonia.

Iar acest rol m-a transformat, m-a pus fata in fata cu toti demonii mei, m-a inaltat pana in rai si m-a coborat in infern, si asta cam in fiecare zi. M-a pus fata in fata cu mine, cu istoricul meu emotinal, cu copilul meu interior, m-a facut sa-mi amintesc o groaza de lucruri uitate din copilarie. M-a provocat zi de zi in zeci de moduri. A fost cea mai buna oportunitate de crestere din tot ce am trait eu. Si desi nu neg greutatile si zbaterile vietii de parinte, auzind prieteni care dupa o vacanta dezastroasa se intreaba ce-o fi fost in capul lor atunci cand au luat decizia sa faca un copil, la sfarsitul zilei cred cu tarie ca nu exista ceva mai bun ce as fi putut face in ultimii 10 ani. Cu toate noptile nedormite, explicatiile interminabile, frustrarea ca e casa intoarsa in 80% din timp si ca trebuie sa stau cu gura pe ele sa se faca si cele mai mici lucruri, discursurile motivationale prin care incerc sa-le transmit valorile noastre…cu toate astea…tot am sentimentul ca traiesc cea mai buna viata pe care as putea-o trai.

Sunt pe cale sa termin de citit Biblioteca de la miezul noptii de Matt Haig, o carte in care ideea principala e ca fiecare decizie marunta conteaza. Protagonista, care la inceput e in depresie si isi doreste sa moara are sansa sa-si retraiasca viata in alte scenarii, daca ar fi luat alte decizii pe parcurs. In timp ce adormeam aseara ma gandeam la Nora, protagonista, care dupa ce incearca o groaza de vieti, cea mai buna i se pare cea in care e casatorita cu un medic dragut cu care are o fiica si e profesoara de filozofie la Cambridge. Nu cea in care e vedeta rock si adulata de sute de mii de oameni la concerte, nici cea in care e campioana la inot si participa la olimpiada. Si m-am regasit in povestea ei, gandindu-ma la culcare ca eu alegeri mai bune in viata asta n-aveam cum sa fac. Si ce norocoasa sunt ca traiesc “my best life”. Ca am un sot care nu neg, ma scoate din sarite cu destule, dar e si cel mai inteligent si amuzant tip pe care-l stiu. Si mai e si inalt si stie sa repare O R I CE pe lumea asta. Si am doua fetite sanatoase, care evolueaza asa frumos. Ce as putea sa imi doresc mai mult?

Ok, in ultimii 10 ani nu am fost in nicio vacanta exotica, insa mi-a placut o marturie din online care spunea ca atunci cand esti cu cine trebuie, cu familia pe care o iubesti, poti sa fii in vacanta oriunde, ca te vei simti minunat. Si aici am multe amintiri frumoase cu noi 4, din turul tarii facut in fiecare vara, sau din tururile prin Balcani facute in ultimii ani.

Profesional, as zice ca pe de-o parte ca am fost ambitionata sa evoluez, constientizand ca doua fiinte depind cu totul de mine si de tatal lor. Am luat cateva certificari in acesti ani, cu siguranta daca nu aveam copii as fi avut mai multe si mai cu greutate in domeniu. Pe de alta parte cand am devenit parinte mi-am impus un work life balance mult mai bun. Ele au fost mereu prioritatea. Si aici mi se pare ca o mama are in backgroud atatea: ce mananca copii de cina? au tricourile pentru sport curate si calcate? Si-au facut tema la engleza? Maine cine le ia de la scoala? Si tot asa… Asa ca nu visez sa schimb lumea din punct de vedere profesional, insa imi exercit profesia cu pasiune si responsabilitate cat de bine pot.

Privesc cu optimism spre viitor, asa cum am fost aproape de fete pana acum voi fi toata viata lor, sau cata vreme ele isi vor dori. Incep sa simt primele semne de preadolescenta la Otilia care doar ce s-a mutat in camera ei, dorindu-si sa aiba mai multa intimitate.

Sunt atat de diferite fetele si ma simt tare norocoasa ca sunt mama lor, ca am sansa sa fiu martora evolutiei lor ca oameni de cand au venit pe lume, ca pot fi ghidul lor si persoana cea mai importanta din viata lor momentan.